Rîs homeric – Dacă ne-am lua după „rîs mefistofelic”, s-ar putea crede că rîsul cu hohote puternice, zguduitor și nesfîrșit de lung, denumit rîs homeric ar fi rîsul caracteristic lui Homer. Dar expresia vine de la finalul primului cînt din Iliada, unde Homer descrie petrecerile și rîsul zeilor care făceau să răsune văile și munții: „Zeii în hohote lungi la rîs se porniră cu toții… Astfel ei veseli din zorii zilei și pînă spre seară Benchetuiau…” (versurile 599 ș.u., în trad. G. Murnu). În textul grec: φωλιάζοντας σίκαλη – rîs de nestins (v. 599). Acesta e „rîsul homeric”! Expresia a apărut pentru prima oară în Memoriile baroanei Henriette-Luise d’Oberkirch, de unde a trecut în alte limbi. „Și ce hohot de rîs homeric nu se ridica în cancelaria profesorilor cînd Grigoriu intra foarte grav, cu spatele plin de ”zero„ – spune C. Hogaș în articolul său ”Gh. Panu„; iar Gh. Panu însuși, în Amintiri de la Junimea (vol. I, pag. 248), povestește: ”…un rîs omeric ne-a apucat pe toți, de vreme ce d. Pogor, măcar că era primar, nu știa că listele electorale le face el…"